ARTICOLE

Liniştea lumii [1] este un titlu neobişnuit pentru Adrian Botez [2] , spirit tumultuos, energic şi revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care trăieşte, o lume care a uitat valorile curate ale creştinismului, o lume a căderii în gol… E un popas în mişcarea sufletului spre infinitul spre care tânjeşte poetul, oprirea care se regăseşte în psalm, pentru că există psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranţă, dar sunt acolo, cu adevărul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…

Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduială, îşi organizează volumele în cicluri care să reziste, anotimpuri ale poeziei, iată că şi acest volum are mai multe părţi, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibraţiile lumii:

Cartea I: LINIŞTEA LUMII;

Cartea a II-a: VÂRTEJURI;

Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.

Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE şi secţiunea PERSONALITATE ŞI OPERĂ, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicaţii, argumente, texte, pretexte şi bucuria lecturii şi a scrisului.

Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile creştine, pe mărturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenţa creştinului, pe revelaţia personală, particulară, pe literatura ca şoaptă în cetate, şoaptă care pentru alţii, necunoscători, pare ţipăt, ţipătul zimţat de la miezul nopţii…

Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce liniştea unui suflet ce tânjeşte să vadă dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea şi timpul în care trăim, pentru a produce netimp!

Aşteptând florile, mântuirea, zăpezile, primăvara, sărbători de primăvară, metamorfozele, Visul Grădinii  - toate devin elemente ale aşezării lumii în matca iniţială, cele care susţin posibilitatea existenţei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsă în tentaculele aruncate de tsunami în această parte de univers, pentru că apar umbrele: singurătatea de acasă, instabilitatea, vremuri fără ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, paştele orbilor (!!), conversaţii cu un asasin. Dar speranţa se coagulează în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stâncă în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea.  Pendulând între poezia lirică a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stănescu, volumul lui Adrian Botez este unul al căutării echilibrelor posibile într-o lume care şi-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o soluţie…

Autorul, într-un moment de împăcare cu sine, dedică volumul soţiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…

Prezenţa Grădinii în construcţia volumului este tânjirea poetului după raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trăit prin imnul dedicat munţilor, anotimpului, florilor…

Îngerii sunt bolnavi de roua dimineţii, iar Hristos visează într-o stea, raiul e aproape şi totul e promisiune sau clipă captată de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveşte dincolo de orizontul mării, apa botezului curge spre noi rădăcini, trupul poate fi de rază, animale ucise de prea multă blândeţe… Prezenţa lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt mişcând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simţit - …o, în sfârşit – că e bine…!/ nu există frică-nici moarte: să ştii//numai om Dumnezeu vrea ca iarăşi să fii/…va trimite - la tine – alai cu făclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.

Atâta linişte declanşează delirul în primăvară, ca posibilitate a salvării: „o Doamne – Ţi-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai văd arhangheli la creneluri:/nu merit izbăvirea – dar mă simt izbăvit/în tot arde frăţia – deşi toţi m-au hulit!” – DELIR DE PRIMĂVARĂ.

Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corectă câştigă din ce în ce mai rar, trebuie să se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umană a  pierdut ritmul în faţa vârtejurilor de toate felurile… (Balada şi rugăciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate să mântuiască, Dreptatea e Mireasa de Taină a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lăcrimează pe frunţile noastre uscate. Paralela bine-rău demonstrează că răul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divină, e o baladă a celui care tânjeşte după reformă, după schimbarea  cea mare, după liniştea lumii care poate da roade în fiinţele noastre. Poetul e neîndurător cu negustorii burtoşi care au scos lumea la mezat, e prezent şi şmecherul cu aureolă în buzunar, patronul de stele,  paiaţele lumii. Privind din perspectivă divină, Adrian Botez vede clar nevoia lumii după Dreptatea lui Dumnezeu, pentru că dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.

Străinătatea de acasă pare semnul depărtării de sine, pierderea identităţii, câinele mort în şanţ, copaci scheletici care cerşesc milă într-un secol al maşinăriilor de toate felurile, maşinării care imprimă viteză fenomenelor, e un „suflu al aroganţei”!

Metaforele poetului sunt sugestive: spinările cerului se ating, se freacă una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se mişcă în liniştea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucrează prin cuvinte, prin rugăciune, prin apropieri… Sunt vremuri fără ceas: „păsări vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai ştie cum să fie/vântul bate parcă stă să-njure/ o lume lividă – vineţie/” sau „ Dumnezeul lumii e cenuşă/n-a lăsat pe nicăieri vreo uşă/” – VREMURI FĂRĂ CEAS.

Sfârşitul de vremuri fără de timp se vădeşte  prin prezenţa Păsării Cenuşii, care îl priveşte pe poet în ochi, e moartea care are îndrăzneala să arunce fulgere cenuşii într-o lumea a culorilor căzute din curcubeu şi este o dungă, fizic, inexplicabilă, căderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.

Poate că imaginea cea mai dură şi care depăşeşte durerea fizică e prezenţa fiinţei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag după mine un cadavru,-n salturi/nu mă trezesc – nu ştiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/şi lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.

Speranţa, însă, e după zare, acolo, în aproapele din inimă: „aerisind luminile în păsări/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linişti:/acolo nu-s recolte şi nici mirişti/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.

Dincolo de zare e un pisc de rugăciune, un munte care se poate urca prin stăruinţă sau încăpăţânare, munţii dau argumente pentru o altă viaţă, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptăţii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost văzut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeşte, după considerente divine, într-o lume în faliment.

Natura e parte a speranţei, natura e parte a creaţiei şi puterii lui Dumnezeu de a reforma cele văzute: verdele plin al grădinilor, albastrul sever al cerului, grădina, boarea din grădină, păsările cântă prin copacii din rai, lumina cerului, mările lumii, porţi enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de rouă ca o ploaie spirituală, aer sfânt, o lume proaspătă ce trimite la un alt cer şi un alt pământ din Apocalipsă (vezi Biblia).

Despre sine Adrian Botez mărturiseşte: „n-am fost bun - nici/rău: un oarece/ om// am văzut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am văzut/ munţi în răsărit – şi/ m-am înălţat/” – MĂRTURIA LUI DISMAS.

În ultimul poem al cărţii care poartă un titlu frust şi mărturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptător, unul care ştie sensul bătăliei spirituale şi care are argumente la înaintaşii săi, purificaţi de un foc divin. Se poate observa şi o anumită oboseală la poet, viaţa e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-mă undeva/între ape mari – cu ţărmuri ameţitor/depărtate – ţărmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.

Dar lumea tânjeşte după liniştea dintâi, e o lume în care Paştele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu găseşte: „nu-L mai plânge – astăzi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o îndurăm – direct – pe os/ nici hidosu-i strigăt – horcăind în toi/ … nevinovată carne să înghită/ în vina lui mereu deschisă-i poftă/ oricine-i pregătit – smerit – să mintă/ să cumpere privata lui Golgotă…/  - MODERNIZAREA PAŞTELUI.

Poet incomod, dar pregătit să se ierte pe sine şi să-şi recunoască limitele, Adrian Botez recunoaşte că nu poate evada din această lume în care îşi cântă şi cântă nedesăvârşirea, ca etapă spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor şi aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeşte Scriptura ştie că sunt acolo cuvinte mult mai dure şi că Dumnezeu vrea să ne recunoaştem ticăloşia.

Stilul său pendulează între clasic şi modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capătă astfel putere, versurile sunt sentinţe pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadenţat, alteori se caută complicat şi simbolic, e un simbolism creştin, cu pecetea lui Hristos, vocalele strigă, consoanele caută liniştea nopţii, vechi linii ale literaturii române se regăsesc în scrierile acestea tulburate de vis şi dorinţe neîmplinite, lumea se deschide în faţa poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate că poetul ar trebui să-şi cenzureze uneori discursul liric pentru a lăsa aurul din gând să iasă la suprafaţă, prin versul cercetat de şapte ori…

Luminiţa Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul! … Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportare la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător – sfâşietoare a căutării căii spre Cer.” – Luminiţa Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.

 

 

Constantin Stancu

Aprilie, 2012.